Poftă bună… la sănătate!
Vrem relații sănătoase! Ce e de făcut?
Mă încearcă o profundă tristețe și milă pentru omenire când mă uit afară și văd ce se întâmplă, la ce nivel de cruzime am ajuns, cât de adânc ne-am umplut sufletele de ură și cât de congelată ne este puterea de a ierta. Mă întreb dacă mai suntem oameni, sau dacă omul, prin definiție, mai înseamnă ceea ce am învățat cândva că înseamnă…
Mi-e teamă de adormirea noastră, mi-e teamă de inconștiență, mi-e teamă de indiferența și ignoranța pe care am îmbrățișat-o și cu care ieșim la înaintare. Încerc din răsputeri să caut să înțeleg suferința oamenilor, motivele lor de a acționa cu o asemenea cruzime. Încerc să înțeleg superficialitatea omului contemporan și mă chinui să sper într-o schimbare. Într-un colț de suflet, sub mii de lacrimi și suspine, se află un dram de încredere în divinul din om, în capacitatea lui de a se întoarce la lumină. E o speranță, o ultimă speranță, despre care am învățat că nu moare niciodată…
Nota de plată cine o achită?
Cu riscul de a trezi unele polemici pe seama subiectului abordat, nu pot sta deoparte și să privesc cu indiferență războiul omenirii cu Viața, cu Universul, cu Dumnezeu. Cel mai trist, dureros, tragic, năpăstuitor este faptul că, întocmai ca și în orice război, există 3 părți implicate: cei doi rivali și terța parte, … nevinovații.
În cazul de față, constat cu tristețe că am ajuns să nu ne mai sensibilizeze prea mult traumele celor două părți implicate direct, ci să reacționăm abia la terța parte, nevinovații. Adică sufletele nevinovate. Cei care plătesc războiul nostru. Cei care își asumă. Cei asupra cărora cade pedeapsa divină. Cei ale căror suflete curate înnebunesc în calvarul creat de noi, „protectorii” lor, pentru ei. Înnebunesc și decid să plece. Să ne părăsească. Cei care ajung să nu mai poată supraviețui în casa pe care noi le-am creat-o. Copiii și animalele.
Încotro mergem…?
Dacă ar fi să descriu starea mentală și spirituală a României, aș spune că se apropie tot mai mult de războiul păturilor sociale, fenomen dezbătut în ultimul deceniu. Mai exact, întocmai precum din punct de vedere financiar, unde lupta se duce între extrema foarte săracă a României și extrema foarte bogată, pătura medie tinzând spre zero, tot așa cred că o parte din oameni vor ajunge în scurt timp să se trezească, să vadă realitatea adevărată și nu iluzia crudă în care trăiesc, să primească, să înțeleagă și să manifeste iubirea, pe când o altă parte din oameni vor îngheța, vor orbi și vor continua să-și încătușeze sufletele tot mai adânc, în întuneric.
Cred că treptat, pătura de mijloc – astăzi indiferenții – se va diminua, până va ajunge să nu mai existe deloc. Și atunci vom fi împărțiți în două tabere, două mentalități, două realități, două lumi. Atunci va avea loc deznodământul, atunci va fi un sfârșit, al uneia dintre lumi. Sfârșitul uneia dintre lumi!
Contrastele sunt utile, mai ales că ne ajută să definim un element în funcție de altul. Dar întocmai precum ziua anulează noaptea, negrul închide albul iar apa stinge focul, tot așa și răul elimină binele. Certitudinea acestui joc al contrastelor este că doar unul poate fi prezent, într-un anume moment și un anumit timp. Care dintre ele, noi alegem.
Universul nu ține cont de legile noastre, de ordonanțe și de hotărâri guvernamentale. Universul acționează după propriile legi. Universul permite polaritatea, dualitatea – binele și răul în cazul de față, atât timp cât acestea împreună nu creează haos. Odată ce coexistența constrastelor creează haos în Univers, acesta din urmă acționează, restabilind ordinea. Păstrează pe cel mai puternic. Puternic prin credința sa, prin vibrație, prin curaj, prin acțiune. Și nimicește pe cel slab, neînrădăcinat, putrezit, mort.
Ce putem face?
Personal, mi-e teamă de reacția Universului la starea omenirii. Mi-e teamă de sfârșitul răbdării. Mi-e teamă de răzbunarea lui asupra noastră. Mi-e teamă că atâta răutate, atâta sânge vărsat, atâtea modificări umane aduse asupra echilibrului și ordinii universale vor avea repercursiuni grave.
Mă tem că ne creăm iadul pe pământ. Mă tem că acceptăm, mulți, fără a ne da seama măcar, să coborâm în adâncurile lui otrăvitoare. Mă tem că orbim, refuzând să vedem că ne-am compromis, că ne-am schimbat valorile, că ne-am pierdut orice fir de inocență, orice sentiment de dragoste, de empatie, de înțelegere sau acceptare.
Speranța mea rămâne însă liberul arbitru. Puterea de a alege. Influențarea celui de lângă tine, în adevăr. Crearea unei tabere mai mari, mai puternice, mai vii decât cea împotriva căruia vom avea de susținut bătălia finală. Armata noastră va fi exact atât de mare pe cât ne dăm interesul. În oastea noastră nu vor fi alții, vom fi doar noi, cei care vedem coșmarul în care ne aflăm și care hotărâm că e vital să ne trezim… la realitate. Căci e o problemă pe viață și pe moarte. Repet și accentuez: pe viață și pe moarte. Cine va învinge, viața sau moartea? Răspunsul (sper că) încă nu există. Sper, în numele milei pe care o simt pentru umanitate, că mai putem influența decizia Universului. Sper că încă ne e permis să alegem tabăra alături de care vrem să luptăm.
Întreb, cu speranță în suflet… tu de care parte lupți?
‘ ‘ ‘ ‘ ‘ ‘ ” ”