Cât de prost poți să fii ca să nu înțelegi?

–          Nu sunt de acord! Cum poți să spui așa ceva? întrebă grăbit, tremurând și înroșindu-se la față.

Vocea îi căpăta la fiecare cuvânt o stridență usturătoare, iar mâinile în șolduri prevesteau o nouă furtună în minutele următoare.

–          Nu ești bun de nimic, a continuat din ce în ce mai tunător și corpul i s-a încordat brusc, mușchii gâtului stăteau să-i plesnească și buzele i se strângeau pe măsură ce nările i se umflau.

–          Trebuie să faci numai cum îți spun eu, pentru că așa spun eu. Ce nu ți-e clar? Cât de prost poți să fii ca să nu înțelegi?

–          Uită-te la tine, m-ai enervat într-un hal, uită-te cum am ajuns să vorbesc. Data viitoare să faci cum îți spun eu, ca să nu mă mai scoți din sărite și să nu mai țip la tine. Ai înțeles?

Nu, nu este vorba despre părintele care își ceartă copilul, nu este vorba despre șeful care își muștruluiește subalternul, nu este vorba nici despre soția care își cicălește soțul.

Este doar un tipar de comunicare în care intrăm automat în anumite situații din viața noastră.

Te intrebi poate, de ce sunt doar întrebări fără răspuns? Pentru că, atunci când intrăm automat în acest tipar de comunicare, nu așteaptăm un răspuns. Tot ce facem este să găsim rapid cât mai multe greșeli și cât mai multe motive pentru care să îl acuzăm pe cel de lângă noi, pentru o falsă impresie că așa suntem mai buni decât el.

Poate imediat îți vine un gând care zice: „Nu, eu niciodată nu am avut un asemenea tipar de comunicare.”

Dar ai pe cineva în preajma ta care are? Ai intalnit cel puțin o dată pe cineva la care ai văzut acest tipar de comunicare? Il recunoști?

Majoritatea celor care au în apropierea lor pe cineva care manifestă acest tipar de comunicare au o primă întrebare: „Cum să îi spun că este acuzator și să-l fac să nu mai fie?”

Răspunsul este mereu același. Nu vorbim despre un om care este acuzator. Vorbim despre un om care, fără să își dea seama, trăiește cu acest tipar de comunicare pe care l-a adoptat la un moment dat în viața lui. Nu pentru că a ales, ci pentru că așa a înțeles mesajele primite: „Nu te lăsa, nu fii laș! Fii dur, că lumea e rea, nimeni nu e de partea ta, luptă-te cu toți dacă vrei să obții ceva.”

În loc să-i acuzăm la rândul nostru, că sunt acuzatori, mult mai de folos ne este să înțelegem ce este în interiorul oamenilor de lângă noi, care intră în acest tipar de comunicare. În sinea lor, acesti oameni se simt foarte singuri, se simt neajutorați și neputincioși. Impresia lor este că nimic nu le iese bine și că nu este nimeni care să îi ajute.

De regulă, oamenii au două reacții când află despre acest tipar de comunicare. Unii recunosc imediat că locuiesc de mult timp în acest tipar și vor să se mute cât mai repede de acolo. Aceștia încep repede să fie atenți la convingerile care nu le mai sunt de folos și devin sinceri cu ei înșiși pentru a-și putea comunica sincer nevoile celorlalți.

Alții, mai rămân o vreme convinși că doar așa cum fac ei este bine și, că toți ceilalți sunt de vină pentru tot ce li se întâmplă.De ce se întâmplă asta?

Pentru că, așa cum îmi spunea unul dintre participanții la un atelier, „să nu mai țip la el, este o dovadă de slăbiciune din partea mea. Mi-e teamă să mă schimb și el să vadă schimbarea. În teorie sună bine, dar când trebuie să pun în practică e tare greu.”

Ce nu ne spunem atunci când comunicăm?

Ce se ascunde în spatele reacției de acuzare este, de fapt, nevoia de celălalt.

Am nevoie de ajutorul cuiva și, în loc să-i cer ajutorul, îi reproșez că nu mă ajută niciodată. Am nevoie ca cineva să facă lucrurile într-un anume fel și, în loc să-i spun ce am nevoie, îl acuz că nu este priceput, că nu mă înțelege. Am nevoie și, nu recunosc nici față de mine că am nevoie de celălalt.

De ce nu suntem conștienți de această nevoie și de ce nu o comunicăm celor cu care interacționăm?

Am să-ți spun direct: pentru că nu suntem sinceri cu noi înșine, pentru că pare periculos și înspăimântător să ne arătăm așa cum suntem – nesiguri în anumite momente, nepricepuți la început de drum, supărați sau cu unele defecte.

Nu vrem să arătăm rău în fața altora, nu vrem să pierdem controlul situațiilor în care suntem puși și, apelăm la tot felul de mecanisme și măști și ne prefacem că suntem altfel decât suntem. Mai bine țipăm și acuzăm, decât să recunoaștem că avem nevoie de celălalt.

Așa-i că este dureros să te gândești la tine din aceast perspectivă? Mai ales dacă toată viața până acum ai crezut că ai ca principală valoare sinceritatea?  O participantă la unul dintre ateliere îmi spunea cu durere în glas că lumea îi reproșează că este prea sinceră. Am aflat că, pentru ea, sinceritatea se manifesta doar sub formă de critici la adresa celorlalți. Nu se gândise niciodată ce înseamnă să fie sinceră cu ea însăși.

Când nu suntem sinceri cu noi, când nu suntem conștienți de nevoile noastre reale, energia noastră este blocată sau consumată ineficient.

Pare înspăimântător să renunțăm la așa-zisa putere pe care o avem atunci când ne impunem în fața altora cu voce ridicată și o mulțime de reproșuri. Pare a fi slăbiciune să renunți la prefăcătorie și să recunoști cine nu ești.

Cea mai mare putere este să fii tu însuți și să exprimi sincer ce ai nevoie!

Pe masură ce renunți la masca de acuzator, iese la iveală puterea reală a ceea ce ești cu adevărat.

Acesta este doar unul dintre cele patru tipare de comunicare ce ne slăbesc puterea și ne scad încrederea în noi înșine.

În atelierul „Ce NU ne spunem atunci când comunicăm”, afli care sunt cele patru tipare de comunicare ce ne diminuează încrederea în sine și cum poți să ajungi în acel tipar de comunicare din care te simti liber să te exprimi așa cum ești cu adevărat și să fii apreciat pentru ceea ce ești și pentru încrederea cu care îi inspiri și pe ceilalți.

Tu cand te-ai intalnit ultima data cu acest tipar de comunicare?

Mai multe detalii gasiti AICI.

Autor: Zoia Zarnescu 

‘ ‘ ‘ ‘ ‘ ‘ ” ”