Fa-ti timp, mami, sa ma auzi!

sad

O noua zi se incheie, o zi din toamna anului 2009. E 8.30 seara. Plec de la birou, ajung grabitala mama de unde trebuie sa o iau pe Maria si sa traversez Bucurestiul ca sa ne incadram intr-un timp de bun simt sa ii fac baita, sa citim povestile nelipsite de la 3 luni ale ei, apoi sa o culc. Nu reusim niciodata ca acest program de seara sa se incheie mai devreme de ora 23.30.Oricat ma straduiesc, ma agit, ma necajesc, ma blamez ca nici azi nu am reusit sa plec cevamai devreme.

In graba, in mare graba, abia reusesc sa imi salut parintii, sa verific ca totul e ok cu ei: tata temai doare piciorul?, mama ai fost la dentist azi? dar cu radiografia aceea cum este?. Si totasa. Ma simt vinovatasi astazi – ca nu am timp nici sa iau loc un pic, este deja prea tarziu si avem de ajuns aproape in cealalta parte a orasului. Stiti si voi la fel de bine ca si mine acestetrairi

In drum spre casa, copila ma intreaba: “Mami, pe mine de ce nu ma duce transportul gradiniteidirect acasa, ca pe alti copii, si eu sunt singura care mai sta cateva ore la bunici pana vii tu sama iei?”. In acest timp suna telefonul. Tot o problema de serviciu. Nu am cum sa nu raspund,responsabilitatile ard, lucrurile chiar trebuie rezolvate si eu duc in spate o parte dintre ele. “Maria, mai incet, vorbesc la telefon, stii ca nu e politicos sa vorbesti tare”.

Ajungem acasa, reusesc sa schitez o conversatie cu sotul meu; subiectele pe care vrem sa le atingem sunt asa de multe si desigur ca nu e timp pentru ele. Trebuie pregatita o cina in graba– ceea ce americanii numesc frugal meal – ca sa ma incadrez in timp, doar doar reusesc saculc copilul macar azi la o ora mai decenta, ca sa fie odihnita a doua zi, ca asa am citit un articol intr-o revista buna, ca cei mici au nevoie de minim noua ore de somn pe noapte.

In acest timp, Maria ma striga. “Mai incolo, Maria, te rog, incerc sa vorbesc cu tati.” Dupa trei incercari esuate, copilul de cinci ani vine la mine la bucatarie, imi ia mainile in mainile ei, isi pune manutele pe obrajii mei si ma priveste fix in ochi. Si imi spune : “Mami, ai ochi asa de frumosi. Hai sa te invat sa asculti cu ei. Eu asa te ascult pe tine, mami, cand imi vorbesti, cu ochii. Asa ajunge la inima ce spune celalalt. Fa-ti timp, mami, sa inveti sa ma asculti macar cu ochii”. Apoi a plecat, tarandu-si soricelul de plus dupa ea.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Lacrimi de vinovatie, de durere, de neputinta. Am inteles atunci ca oricate fapte facem pentru cei mici, ei simt ca sunt importanti pentru noi daca reusimsa intram in lumea lor cu adevarat si sa le acordam acel strop de timp de calitate dupa care jinduiesc toata ziua. De multe ori este imposibil sa iti schimbi intregul destin profesional ca saai mai mult timp de petrecut cu copilul. Dar ceva putem sa facem cu siguranta pentru ei: cand suntem cu ei, sa ii ascultam cu ochii si cu inima. Si astfel sa le mangaiem si hranim sufletele.

Autor: Cristina Niculescu / Sfatul Parintilor

Citeste intregul articol aici.

Comenteaza cu facebook:

comentarii

Lasă un răspuns